Istoricul mănăstirii Celic-Dere

Mănăstirea Celic-Dere este situată la aproximativ 24 de km de oraşul Tulcea şi aprox. 22 km de Isaccea (vechea cetate Noviodunum). În această zonă se află situată Mănăstirea Cocoş (unde sunt adăpostite Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Mucenici Zoticos, Atalos, Kamasis şi Filipos) şi Mănăstirea Saon.

Drumul ce leagă aceste trei mănăstiri este de o frumuseţe încăntătoare. Fiind tăiat numai prin colinele dealurilor încărcate de vii şi semănături.

Această Mănăstire şi-a luat numele de la pârâul ce curge în apropierea ei, pârâul Celic (din lb. turcă: celic-de oţel, dere-apă, pârâu). Pe locul unor vechi aşezări monahale s-a înfiinţat, pe la 1840, mănăstirea Celic-Dere, de către un grup de călugări români şi basarabeni, în mijlocul cărora se adăposteau şi doi călugări ruşi: arhimandritul Atanasie Lisavenco şi schimonahul Paisie. Cu binecuvântarea mitropolitului grec din Tulcea, Dionisie, s-a înfiinţat şi o mănăstire de maici, în apropierea pârâului Celic. Numiţii monahi, pe 15 august 1846 au adus din Basarabia 60 de familii de ruşi, bărbaţi, femei şi copii, care au motivat, la trecerea graniţei, „că vin la hramul mănăstirii Celic, Adormirea Maicii Domnului”; dar aceştea au rămas mai departe în mănăstire. Atunci călugării români, înţelegând scopul aducerii acestor familii, începură a se împrăştia, care pe unde au putut. Au rămas în mănăstire doar doi preoţi români şi un diacon, între care era şi arhimandritul Dositei Crihană, preot apoi la Biserica Sf. Nicolae din Sulina. Apoi arhimandritul Atanasie a oprit în mănăstire femeile, pe care le-a tuns în monahism, iar pentru bărbaţi a zidit, la 2 km, un şir de chilii şi o modestă bisericuţă cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Acest schit cu numele „Cilicul de jos” sau „Cilicul Mic” a continuat să fie populat de călugări până la 1881, când aceştea au fost mutaţi la Balta Saon. La 1847 numărul maicilor de la Celic ajunsese la aprox. 200, iar în 1881, Celicul de jos a fost populat tot cu maici de la Celicul de sus.

O lungă perioadă de timp, atât datorită evenimentelor istorice cât şi a unor anevoioase conduceri, mănăstirea a trecut prin grele încercări, mergând încet spre progres. Această stare de lucru a încetat la 1909, când P.S. Nifon Niculescu, episcop al Dunării de Jos, văzând starea maicilor şi ruina în care se găsea mănăstirea, a luat măsuri pentru îndreptarea şi organizarea acestei mănăstiri.

Cu aprobarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, s-a înfiinţat o şcoală de adulte, la 1 septembrie 1909, unde maicile şi surorile au deprins a citi şi a scrie în limba română.

Tot cu ajutorul P.S. Nifon maicile au fost trecute în bugetul statului. S-a introdus cântarea bisericiească în limba română şi s-a înfiinţat un cor. La 11 octombrie 1909 a fost înfiinţată o şcoală de pictură bisericească, ţesătorie naţională şi broderie artistică religioasă care a funcţionat, după un regulament alcătuit tot de P.S. episcop. Şcoala purta numele „Sf.Ana, mama Maicii Domnului”, iar în prezent în clădirea ei se află muzeul Mănăstirii.

Mănăstirea a fost înzestartă cu vii pe care le îngrijeau maicile neocupate cu şcoala.

Pentru importanta contribuţie pe care a avut-o, P.S. Episcop Nifon poate fi considerat reorganizatorul Mănăstirii Celic-Dere.

În 1901 Episcopul Partenie Clinceni a pus temelia monumentalei biserici de piatră, de pe platoul din partea de sud, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Zidirea ei a durat până în 1932 când s-a sfinţit la 22 octombrie de episcopul Cosma Petrovici.

Caracteristic acestui lăcaş este supraetajarea, pe aceleaşi temelii. La subsol, se află o biserică, cu hramul, Izvorul Tămăduirii, care a servit un timp ca paraclis de iarnă.

Planurile bisericii au fost întocmite de arhitectul Toma Dobrescu. Pictura în frescă aparţine pictorului Gheorghe Eftimiu, iar catapeteasma, din lemn de păr, a fost lucrată de sculptorul Ion Dima.

În 1953 a fost adusă şi instalată moara de vânt care în 1977 a fost declarată monument istoric.

În 1954, în clădirea atelierului de covoare, s-a amenajat un paraclis cu hramul, Acoperământul Maicii Domnului, care este înzestrat cu icoane rămase de la fostul schit, Cilicul Mic.

În 1967, în clădirea unde a funcţionat şcoala de pictură, s-a organizat colecţia muzeistică de artă veche bisericească a mănăstirii, unde sunt expuse potire, chivote, cădelniţe, căţui. Între valorile istorico-monumentale se remarcă: Cazania lui Varlaam (1643), Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688), Prolog (1696), Evhologhion (1765), copiile unor documente (firmane) turceşti din sec.XIX-lea.

Clădirea stăreţiei, o frumoasă construcţie în stil brâncovenesc, a fost începută în primăvara anului 1911 şi inaugurată la 15 august 1912.

În 1976 mănăstirea Celic-Dere a fost trecută în rândul monumentelor istorice din ţara noastră.

Începând cu 1 ianuarie 1990 mănăstirea a fost trecută în subordinea Arhiepiscopiei Tomisului-Constanţa, reînfiinţată tot cu aceeaşi dată, episcop fiind Î.P.S. Lucian Tomitantul.

Stareţele Mănăstirii Celic-Dere de la 1847 până în prezent: Singlitichia Socolova, Apolinaria Horbencova, Antonia Macarova, Arhilia Calinicova, Antonia Macarova (1900-1909 a doua oară). Mihaiela Panaiot (arhimandrita, 1909-1921, Parascheva Dumitrescu (arhimandrita, 1926-11939), Epraxia Stanei (1940-1941), Parascheva Odudencu (1951-1963), Neonila Bolea (1964-1967), Ierusalima Bumbac (1967-1981), Iuliana Mocanu (1981-1991), Irina Gociu (1991-1996), Meletina Popa (1996-2002) şi din 2002, Casiana Mareş, actuala stareţă a Mănăstirii.

La data de 9 martie 2002, ÎPS Teodosie a schimbat organizarea de viaţă de sine a mănăstirii, în organizare de obşte, iar astăzi mănăstirea numără un efectiv de 70 de vieţuitoare şi 2 preoţi slujitori.

Din 25 martie 2008 mănăstirea Celic-Dere aparţine noii Episcopii a Tulcii având în frunte pe PS Dr. Visarion Bălţat.

La 15 august 2008 a avut loc sfinţirea noului corp de chilii.

În fiecare zi se săvârşesc Sfânta Liturghie, Vecernia, Miezonoptica, Utrenia şi Ceasurile.

Mănăstirea Celic-Dere reprezintă o pagină de istorie şi spiritualitate ortodoxo-românească, fiind în acelaşi timp o autentică vatră de trăire în Hristos, creând prin prezenţa sa un adevărat paradis pentru toţi cei care vin zilnic aici cu credinţă, cu nădejde şi dragoste spre a-şi ostoi setea veşnic nepotolită de Dumnezeu.