Catedrala Patriarhală cu hramul Sf. Împărați Constantin și Elena.

Catedrala Patriarhală a fost zidită ca mănăstire în mijlocul secolului al XVII-lea (1656) de către Voievodul Țării Românești, Constantin Șerban Basarab (1654-1658) și a avut ca model catedrala de la Curtea de Argeș.

Biserica a fost sfințită în anul 1658, iar pictată -  cu șapte ani mai târziu. Voievodul Radu Leon hotărăște, prin hrisovul din 1668, ca mănăstirea să devină reședință mitropolitană.  Desigur fiind proiectată ca biserică a mănăstirii, ea nu corespundea cerințelor și ulterior au avut loc lucrări de extindere. Astfel, când Biserica Ortodoxă Română este ridicată la rangul de patriarhie, reședința mitropolitană  devine reședință patriarhală , iar biserica mitropolitană devine Catedrală Patriarhală. În perioada interbelică era des vehiculată ideea construirii unei catedrale patriarhale – a catedralei mântuirii neamului.  Dar fiind timpurile cum au fost, nu s-a reușit. A fost reparată de mai multe ori și extinsă pe timpul: Mitropolitului Filaret al II-lea, mitropolitului Grigorie Dascălul, a patriarhilor: Miron Cristea, Jiustinian Marina, și Teoctist Arăpașu. Pictura murală actuală, în manieră bizantină, aparține lui Dimitrie Belizarie .

Catapeteazma este de o frumusețe deosebită, la fel și ușile împărătești lucrate în atelierile Patriarhiei. În dreapta pronaosului se află mormintele patriarhilor români. În apropiere se află clopotnița  ridicată de voievodul Constantin Brâncoveanu. Palatul patriarhal a fost  conceput inițial ca stăreție, dar refăcut ca să corespundă neceșităților unei reședințe  mitropolitane și patriarhale. Paraclisul Palatului Patriarhal a fost ridicat pe timpul lui Gheorghe Duca  și finisat de Nicolae Mavrocordat.