Descarcă fişier: maramures plai cu flori.doc (310KB)

Pe 6 mai, vineri, noi plecam în Maramureş. Afară era cald, verdele crud ne învăluia şi liliacul era în floare. Am trecut cu bine Prutul şi ne avântam în noapte cu speranţa că mâine vom descoperi legendarul Maramureş, vom escalada munţii Rodnei, ne vom închina în mănăstirile ţinutului voievodal,şi de ce nu, poate se va lipi de noi ceva din tradiţiile de aici, ca să le luăm acasă...

Pasul Prislop - acel pe unde Bogdan I cu vitejii săi trecea în Moldova ca să întemeieze statul de sine stătător, ne întâlnea zburlit. Afară ningea, era iarnă cu -2° C cu fulgi mari şi cu frig."Soarele rotund şi palid se prevede printre nori ca un vis de tinereţe printre anii trecători". Era ca în versurile lui Alecsandri. Am îngheţat de-a binelea. Mănăstirea Sf.Treime, sobră şi elegantă se construieşte încă, iar în faţa ei pe o colină de munte printre zăpadă se vedeau brânduşe înflorite.Cu speranţa, că poate primăvara ne va ajunge din urmă, plecăm spre renumita staţiune mintană Borşa.Staţiunea ne întâmpină cu o mistuitoare plaoie de toamnă.Răsuflăm uşuraţi toamna e mai cald ca iarna.Vizităm prima bisericuţă în stil maramureşan. Nu mare, frumos cioplită, mai păstrând amprenta căldurii mâinilor şi sufletului celor care au zidit-o, e ca o jucărie.  Iar tradiţia de a împodobi biserica cu cele mai frumoase broderii şi cusături nu poate fi decât semnul unei purităţi sufleteşti pe care cred că maramureşenii o mai au încă. Ploaia ne-a cam stricat planurile. Urcarea cu telegondola se amână şi cel mai spectaculos obiectiv turistic din zonă - „Cascada cailor” rămâne pe altă dată.

Ne continuăm drumul şi într-o admirabilă poiană de munte, la marginea localităţii, ne întâlneşte Mănăstirea Moisei. Aici nu plouă, doar lapoviţa de mărimea fluturilor atinge petalele lalelelor desfăcute. Veche vatră monahală, metoc al Putnei din secolul al XVI-lea, mănăstirea e vestită prin icoana făcătoare de minuni şi prin procesiunea de la 15 august. Legenda ridicării mănăstirii e următoarea. Moise Coman era un om înstărit în comună şi l-a trimis pe feciorul său în Bucovina să se însoare. Fiul său, trecând munţii, s-a dus să vadă mănăstirile şi, plăcându-i Putna, a rămas acolo. Neprimind nici o veste, părinţii l-au considerat mort şi au decis să ridice o biserică întru pomenirea fiului lor. În acel timp mănăstirea Putna trece prin timpuri grele şi stareţul îl trimite pe călugărul Grigore în Maramureş să strângă jertvă pentru obşte.  Ajungând în locurile natale, află că părinâii sunt în viaţă şi au ridicat şi o biserică pentru pomenirea lui.  După ce se vede cu părinţii, călugărul Grigore se întoarce la Putna  şi povesteşte stareţului întâmplarea. Stareţul decide de a înfiinţa un metoc, şi îl trimite pe călugărul Grigore şi câţiva fraţi la Moisei pentru a fosrta o nouă vatră monahală.

Ridicăm dealul de la Dragomireşti şi ajungem la mănăstire. Ne întâlneşte cel ma  blând părinte –părintele Sofronie. Ne blagosloveşte la drum, ne citeşte o rugăciune, răspunde la întrebări şi chiar ne arată corect cum se bate toaca.Aici, primim o lecţie de dragoste creştină şi iese şi soarele. E primăvară. Următoarea lecţie e cea de istorie. Altfel nici nu putea fi, suntem în localitatea Bogdan-Vodă, acasă la Bogdan I.Biserica veche de lemn, ridicată în 1772, pe locul vechii ctitorii a dragoşeştilor păstrează pictura de lemn de o vivacitate aparte. Vizităm şi biserica cea  noua, mare, zveltă şi atipică oarecum. Stând la taifas cu părintele locului ne-am reamintit câteva adevăruri cunoscute. Unul din ele: "corpul trebuie să se odihnească în pământul ţării" ne-a pus pe gânduri. Câţi plecăm în ţări străine şi nu ne mai întoarcem...

Trecând pe lângă dealuri unduite şi obcine păduroase, cu ape repezi de munte, descoperim o altă lume, o civilizaţie a lemnului. Cel mai mult impresionează porţile. Or, dăltuite din lemn şi păstrând acea moştenire arhaică a dacilor liberi din copacul lor sacru –bradul, au absorbit toate simbolurile creştine şi s-a creat o simbioză perfectă a simbolicului cu tradiţia – poarta maramureşeană. Păcat să sunt din ce în ce mai puţine.

În aceeaşi zi am văzut căzând din cer lapoviţă, zăpadă şi chiar grindină, Bârsana însă ne-a primit cu o după amiază blândă de vară, confirmând parcă spusele părintelui Sergiu: „Maramureşul e ca un copil mic, frumos din cale-afară şi capricios peste măsură”. Cu o eleganţă absolută Sfânta Mănăstire Bârsana ne întâmpină. E o perfectă sinteză de geniu ţărănesc şi cucernicie ortodoxă zidită în lemn unde treci prin experienţa unică a înzidirii în durata harului. Aici asistăm la vecernie şi urmează să dormim tot aici. În căsuţele de lemn însă e frig ca afară, iar afară din nou e primăvară timpurie. Ne ducem resemnaţi la culcare cu siguranţa că mâine vom fi răciţi cu toţii, căci e aşa de frig... Un călugăr renumit îi spunea unui bolnav ce stătea la pat de 25 de ani: „e crucea ta să stai la pat, ca locuitorii localităţii unde trăieşti să poată duce o viaţă normală.” Cu tot frigul din încăperi a îngheţat o singură persoană – părintele. Cred că a îngheţat pentru noi. Părăsim Bârsana sub semnul purificator al  nevoii de armonie împlinite  nu înainte de a primi o lecţie de abstinenţă de la cel mai mic pelerin al nostru.Dumitru, care nu are nici şapte ani împliniţi, refuza să mănânce terci de dimineaţă pentru că trebuie să meargă la biserică şi să i-a mai întâi prescură.

Cimitirul vesel de la Săpânţa i-a impresionat pe toţi, mai puţin pe mine – mi s-a părut oarecum ciudat să râzi printre morţi… Există duminici banale, cele când nu plecăm la biserică şi există cele care, printr-un har numai al lor atinse de aripa de înger, devin altceva. Astfel de duminici devin un reper de referinţă supremă de model a fericirii împăcate şi liniştite cu toţi ai tăi şi ai lumii. O trăim pe deplin la mănăstirea Săpânţa-Peri. După o înălţătoare liturghie şi o lecţie de tradiţie dată de locuitorii Săpânţei, care vin la biserică în straie naţionale, mergem spre Sighetu Marmaţiei. Vizitarea „Memorialului Durerii” - „închisoarea miniştrilor”, devenită în 1989 Muzeu al Gândirii arestate şi centru Internaţional de Studii asupra totalitarismului a reprezentat o lecţie civică pentru noi, oprindu-ne mai mult în sala cu materialele tematice: Basarabia în Gulag.

Catedrala de la Baia Mare impresionează prin grandoare. Biserica de la subsol, fiind placată cu cărămidă, aduce în minte fără să vrei bisericile vechiului Bizanţ. După o scurtă prezentare a istoricului, pelerinii au avut unica ocazie să treacă prin altarul catedralei, posibilitate acordată de parohul locului. Când am oprit autocarul lângă catedrală, o maşină a poliţiei a venit repede spre noi. În oraş în acea zi aveau loc alegerile locale. Iar una din secţiile de votare era lângă catedrală. Domnii poliţişti au crezut ca a venit un autocar din altă localitate  să participe la alegeri, astfel să fraudând.  După ce s-a clarificat că nu prezentăm nici un pericol pentru alegerile locale din Baia Mare, ni s-a urat drum bun. Am pornit mai departe, ne aştepta Rohia. Cocoţată în vârful unui deal, înconjurată de pădure, Rohia e mănăstirea căreia i-am rămas datori. Am stat aproape o oră , dar trebuia cel puţin patru. Icoana făcătoare de minuni pictată la Athos, impresionanta bibliotecă, muzeul, chilia celebrului autor al " Jurnalului fericirii", iconostasul cu domnitorii şi sfinţii, priveliştile, totul necesita mai mult timp. Preasfinţitul Iustinian Chira spunea că la Rohia locul sfinţeşte omul şi cred că toţi am simţit asta, căci nu ne dădeam duşi. Legenda ridicării mănăstirii în urma visului pe care l-a avut părintele Nicolae, în care  fiica sa îi cere să ridice o casă Maicii Domnului, crucea care se ridica singură pe dealul viei... acestea şi multe altele ne-au lăsat prinşi în mrejele Rohiei.

Coboram pe întuneric de la Rohia, când autocarul sărută pământul, coborând pe serpentine. Apoi ne-am încurcat în mahalalele Dejului şi abia în mijlocul nopţii ne-am oprit în faţa porţii mănăstirii Nicula. Dimineaţă după o frumoasă liturghie, ne-am închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului pictată de preotul Luca din Iclod, care generează al treilea pelerinaj după numărul persoanelor din România. Iconostasul fiind unic în ţară. Am fost invitaţi la masă. Şi eu, care credeam că Moldova e tărâmul unde curge miere şi ninge zahăr peste prăjituri. Tornade de copturi gustoase ne aşteptau la Nicula bucătăria mănăstirească e necunoscută, ignorată, sau considerată de unii primitivă, dar fiind de fapt un fragment original de istorie, la fel de subtil şi de bogat spiritual ca şi arhitectura unei mănăstiri. Şi unde mai pui că totul se face cu dragoste. Ce şi câte dulciuri au mâncat pelerinii noştri nu vă pot spune,dar un lucru e cert, autocarul nu vroia să se pornească la vale:,, 51 de oameni sătui nu-i puţin"- râdea şoferul nostru, când, după ce am coborât, autocarul s-a pornit.  La întoarcere am vizitat Bicazul şi Lacul Roşu unde am lăsat ultimii bani. Sub cerul senin al Curţii Domneşti a lui Ştefan cel Mare de la Piatra Neamţ, am primit ultima lecţie a pelerinajului. Întotdeauna te întorci acolo, unde ţi-a rămas o fărâmă de suflet...

Sus