În ultima zi a cireşarului, când ne atingea prima umbră a serii, plecam la Putna. E o frumoasă tradiţie a centrului de Pelerinaj al Mitropoliei Basarabiei „Emaus” de a fi în primele zile a lunii lui cuptor pe tărâmul magic al fagilor, în dulcea Bucovină, pentru a ne închina la mormântul celui pe care nu-l încape o ţară – a Marelui Domnitor al Moldovei – Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Ca să scurtăm din drum am mers pe la Costeşti-Stânca.  Ce s-a mai bucurat autocarul nostru după ce a trecut vama. Doar nu în fiecare zi are ocazia să joace mărunţica...

După o noapte de nesomn, adormiţi şi obosiţi coboram din autocar pentru a admira cel mai măreţ altar de rugăciune ridicat de vre-un ierarh pe pământul Moldovei. Unică prin proporţiile sale, zvelta Dragomirnă e o expresie fidelă a epocii sale şi a creatorului său Anastasie Crimca – Mitropolitul Moldovei. Necanonizat încă, mitropolitul, a fost un exemplu vrednic de urmat: e creatorul unei renumite şcoli de miniatură, pe banii săi a fost deschis primul spital public din Moldova şi, într-atât şi-a iubit ţara şi neamul, încât considera că străinii nu au ce căuta la conducerea ţării şi a bisericii.

Apoi am mers la Suceava. Cetatea de Scaun a Sucevei, multîncercata construcţie militară muşatină, se afla în plin proces de restaurare. Cu un trecut glorios şi martoră a unor vremi demult apuse, ea s-a identificat pe deplin cu idealul de independenţă a neamului, fiind adesea ultimul element de rezistenţă al întregii Moldove.

Părăsim zidurile străjuite de stejari seculari şi pornim în căutarea primei Mitropolii a Moldovei (a.1401), a bisericii Mirăuţilor. Ctitorită de Petru I Muşat, distrusă şi zidită din nou, acest edificiu e simbolul  neatârnării Mitropoliei Moldovei de Patriarhia din Constantinopol şi a rezistenţei în faţa vitrejiilor vremii.

Sfinţii sunt lumina lumii şi lepădarea de sine a lor e rădăcina tuturor virtuţilor. Acest  firesc din viaţa celui care avea să devină Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, primul ocrotitor al Moldovei, ar trebuie să ne călăuzească în oceanul grijilor noastre mărunte. Aducând moaştele sfântului de la Cetatea Albă, la îndemnul primului Mitropolit al Moldovei Iosif I Muşat, „Părintele Moldovei”, cum îi spunea ţara lui Alexandru cel Bun, a confirmat încă o dată că domnitorul slujeşte ţara şi nu ţara slujeşte domnitorului. Între zidurile ridicate în  1514 am ascultat o frumoasă vecerne. Corul intona troparele slujbei măritului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt şi noi ne simţeam împliniţi. Soarele se gătea de culcare, când pacea se cuibări în sufletele noastre, iar Lilia a vociferat un adevăr pe care îl simţeam cu toţii: „aici, trebuie numaidecât să ne întoarcem”...

Ziua s-a trezit mohorâtă de dimineaţă. Cea mai veche construcţie de zid a Moldovei Medievale - Mănăstirea Bogdana, perla Rădăuţilor, veghează somnul primului domnitor  de sine stătător al Moldovei - a lui Bogdan I.  Ne-am închinat la moaştele Sf.Ierah Leontie de la Rădăuţi, duhovnicul Sf.Daniil Sihastrul,  descoperite printr-o minune dumnezeiască şi am mers mai departe.

Ospitaliera şi generoasa Putna ne întâmpina cu ploaie şi cu frig. Şi cum la Chişinău ploile contenise, nu ne-am luat umbrelele. Ne-a udat ploaia bine şi îngheţasem şi mai bine. Culoarea mov devenise culoarea predelectă a feţelor pelerinilor noştri. Ploaia înteţise şi aveam apă în buzunare, genţi şi papuci. În scurt timp ne-am însemnat în toate băltoacele Putnei şi am adunat cu succes excesul de apă în pantofii noştri.  Dar ce liturghie frumoasă a mai fost, iar predica... e un dar de la Dumnezeu să poţi face o predică ca sufletul creştinului să crească, să se reverse  dincolo de limitele lui,  iar în ochi să joace lacrimi. Menţionarea Basarabiei ne-a îndreptat aripile muiate de ploaie pe care le-a uscat darnicul soare al Putnei. Drept că pantrofii tot uzi erau. Dar nu a răcit nimeni.

Muzeul Putnei merită vizitat. Cum la Zaim te duci moldovan şi te întorci român, aşa în muzeul Putnei, dacă ai măcar un pic de discernământ, îţi dai seama cărui neam aparţii. Ghidul din muzeu ne-a vorbit despre frumoasele tradiţii duhovniceşti şi credinţa basarabenilor din perioada interbelică. Mi-am amintit de un preot care slujea în unul din satele R.S.S.M.  şi  a rămas în memoria localnicilor ca un exemplu de slujire celui de sus şi oamenilor. Tot ce agonisea prin intermediul copiilor întorcea sătenilor. Iar la sărbătorile de iarnă fiecare copil din sat putea să-şi cumpre o pereche de încălţăminte din banii primiţi pentru colindă de la preot. Nu în zadar se spune că unde este dragoste, nu conteză nici sărăcia şi nici bogăţia, fiindcă ea le învinge pe ambele. Aprinzând o lumânare şi închinându-ne  la mormântul celui pe care ţara pe drept îl consideră icoana fiinţei noastre naţionale, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, pornim în căutarea legendelor. Din cauza ploii, Sihăstria Putnei şi peştera Sf. Daniil Sihastru rămân pe data viitoare. Mănăstirile Bucovinei miroase a lemn alb şi brad, a flori de câmp şi  trandafir, totul cu iz de eternitate.

     Pe valea pârâului Suceviţa a fost zidită mănăstirea  considerată a fi testamentul artei medievale moldoveneşti. Ctitoria  Movileştilor, superba Suceviţă, e monumentul cu numărul cel mai mare de imagini religioase din ţară.  Legenda spune că cuviosul  părinte Calistrat cu ucenicii săi nu aveau unde să se roage, dar în toate duminicile, la miezul nopţii, deasupra unei poeniţe apăreau făclii aprinse, iar îngerii cântau  canonul învierii lui Hristos. Pe locul cela a fost ridicat  primul schit de lemn al mănăstirii. Iar la zidirea celui din piatră şi-ar fi adus aportul o femeie, care pentru păcatele sale 30 de ani  a adus cu carul piatră pentru zidirea mănăstirii. Cronicarul Grigore Ureche menţionează, că fraţii Movilă au fugit de răutăţile lui Iancu Vodă Sasul, spunând că trebuie să sfinţească ctitoria lor nou zidită. Dincolo de toate legendele este un mare adevăr. Renume Suceviţei i-a adus Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului – cea mai frumoasă din ţară şi, desigur, frescele, în special „Scara Virtuţilor”. Iar virtuţile evanghelice, după cum se ştie,  sunt zidurile neclintite pe care se clădeşte sau de care se sfarmă fericirea oamenilor...

     Despre Dragoste şi Dumnezeu ne-a vorbit măicuţa de la  Sf. Mănăstire Moldoviţa.  O adevărată fortăreaţă, Moldoviţa lui Petru Rareş e una din cele mai reprezentative  opere de artă religioasă din ţară.  Cu un aer de eleganţă, îmbinat cu strălucirea culorilor de chihlimbar a picturii , mănăstirea şi-a păstrat prospeţimea coloritului uimitor de viu. Maica ne-a redat cu lux de amănunte tematica picturii exterioare, ne-a vorbit despre credinţă şi dragoste, îndemnându-ne să-l punem pe Dumnezeu în tot ce facem ca să-l găsim în tot ce ne trebuie. După un mic popas la pasul Ciumârna, unde am îngheţat bine de  fugeam noi la autocar şi nu trebuia Domnul Anatol să ne grăbească din urmă, ne-am îndreptat spre Gura Humorului. Dar nu înainte de a ne procura câte un ou încondeiat. Simbol al Bucovinei, de o vârstă precreştină, oul împestrit e un certificat al continuităţii fiinţei noastre aristice, fiind totodată şi un simbol al unităţii noastre naţionale.  În toate provinciile româneşti se utilizează aceleaşi simboluri, fapt confirmat şi în studiul lui Alexe Mateevici. Specific creştinismului rămâne gestul de a fi dăruit, iar obicieiul ca capul familiei să împartă un ou cu toţi ai casei, în credinţa că oricare din ei s-ar „rătăci” peste an  va fi în stare să vadă chipurile celor dragi, are profunde semnificaţii umane.

     Humorul, ieşit din abureala dimineţii, era de un pitoresc rar întâlnit, în schimb capela Sixtină a Moldovei, Voroneţul, lăsa impresia unui mister nediscifrat. Strâns legată de numele a celor doi sfinţi: Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, mănăstirea e sinteza perfectă  a stilului arhitectural moldovenesc , renume aducându-i  fresca unică în arta orientului creştin „Judecata de apoi”.

După Liturghia  în biserica cu hramul Sf.Gheorghe, patronul şi protectorul militar al Moldovei medievale, am asistat la un parastas. Şi aici unii au avut un moment de revelaţie. Au înţeles că coliva poate fi chiar gustoasă. Rudă săracă la masa de pomenire, îndeplinindu-şi pe deplin rolul său sacru, coliva a fost puţin câte puţin eliminată din viaţa de toate zilele. Mai ieri, nelipsită de peste tot, a devenit un oaspete rar în strachinile noastre. Fiind una din cele mai complexe alimente ritualice româneşti, tineretul strâmbă din nas când i se propune colivă, de parcă are iz de naftalină din lăzile de zestre ale bunicii, preferând multiplele feluri cu mesaj nesimnificativ, absorbite de bucătăria basarabeană. Elaborată ca o catedrală, structura simbolică a colivei se pierde printre veacuri, reprezentând legătura dintre viaţă, moarte şi viaţa vieşnică. Or, grâul simbolizează pe cei drepcredincioşi care se vor mântui, mierea  reprezintă virtuţile celor sfinţi, iar nuca optimismul victoriei asupra morţii.

     Admirând risipa de flori de pe dealurile verzi ale Moldovei, ajungem la Iaşi. Lumina soarelui strălucea blândă şi odihnitoare pe zidurile dăltuite de piatră a ctitoriei lui Vasile Lupu şi a falniciii Mitropolii a Moldovei şi Bucovinei care mai păstrează în memorie  urmele paşilor basarabeanului  Iosif Năniescu. Aducând un omagiu Sf. Cuvioase Parascheva, ne îndreptăm spre casă.

Un călugăr spunea că mănăstirea nu te face mai bun, ea scoate ce e în tine la suprafaţă. Acel bun va fi mai bun, acel făţarnic  va da dovadă de făţărnicie...

Mi-au plăcut chipurile pelerinilor noştri, unii au ieşit de la moaştele sfintei în lacrimi, alţii bucuroşi că au ajuns aici, dar pe chipul marii majorităţi se citea  pacea.  Îar în aer plutea... "În pace, Domnului să ne rugăm".

Diana Tudorovici

Sus