În ultima parte a vieții, părintele Nectarie Vitalis a slujit în Biserica „Sfântul Nectarie” din Kamariza Aticii, situată lângă orașul Lavrio. O ridicase în chip de mulțumire pentru sfântul taumaturg din insula Eghinei, care în anul 1980 îl vindecase de cancer, iar în 2014 îi redase viața. Din acel moment, până la adormirea sa întru Domnul, petrecută pe data de 8 Februarie 2018, mii de credincioși i-au trecut pragul chiliei pentru a-i primi binecuvântarea și pentru a se întări în credință. Părintele Nectarie Vitalis era, pentru ei, mărturia palpabilă că în Hristos toate sunt cu putință. Minunea de la înmormântarea părintelui Vitalis a dovedit că sfinții, prietenii Domnului, transcend legile firii: așa cum o arată filmările video care au făcut înconjurul lumii, deși trecuseră 24 de ore de la moartea sa, mâna dreaptă a Cuviosului era moale, lipsită de obișnuita rigor mortis. Minunea dovedește și că, în fapt, pentru creștini nu există moarte.

Întâlnirea cu „Bunicuțul” cel sfânt. „Și preot vei ajunge, și numele meu o să-l primești!”

Părintele Nectarie Vitalis s-a născut în 1930, într-o familie evlavioasă. A fost al șaisprezecelea copil, din cei șaptesprezece. Din fragedă pruncie, inima sa a început să ardă de dorința de a păși pe calea monahală și de a-i sluji, în toate, Domnului. Mărturisea la vârsta senectuții: „Iubesc mult haina preoțească. Am plecat de acasă la 15 ani și nu mi-am dorit altceva decât să port rasa preoțească. M-au ajutat Dumnezeu și Sfântul Nectarie”.

În 1945, pe când viitorul părinte Nectarie Vitalis avea doar 15 ani și își câștiga existența ca frizer în portul Pireului, a pornit cu cîțiva cunoscuți într-un pelerinaj spre Mănăstirea Sfânta Treime din insula Eghina, care devenise vestită în rândul credincioșilor sub numele de „Mănăstirea Sfântului Nectarie”. Deși mărturiile despre ajutorul minunat, pe care îl primeau din partea Sfântului Nectarie toți oamenii suferinzi, se răspândiseră în rândul credincioșilor, circulând din gură în gură, băiatul de 15 ani a întâmpinat aceste zvonuri cu neîncredere, cu o ușoară nepăsare și cu un dram de frondă specifică vârstei. Va povesti mai târziu cum a decurs prima sa întâlnire cu sfântul tămăduitor din insula Eghinei: „Sfântul încă nu fusese canonizat, iar eu nu credeam că este sfânt. ˂˂Să nu ne grăbim, ziceam înlăuntrul meu, doar n-o fi sfânt! Pe toți vor să-i facă sfinți! ˃˃ M-am dus cu nepăsare să mă închin la mormânt și am zis înlăuntrul meu: ˂˂Dacă chiar ești sfânt, arată-mi un semn! ˃˃ Mi-am lipit urechea de placa mormântului și mi s-a părut că aud înăuntru niște pași. Am fost uimit. Atunci am zis înlăuntrul meu: ˂˂Foarte bine, mi-ai dat un semn! Prin urmare, ești aici! De vreme ce ești viu, înseamnă că ești și sfânt! O să ajung preot, așa cum vreau? ˃˃ Atunci am auzit din mormânt un glas care mi-a spus: ˂˂Și preot vei ajunge, și numele meu o să-l primești! ˃˃ Seara, în somn, mi s-a arătat însuși sfântul și a început să-mi spună tot felul de lucruri. De atunci el a devenit ˂˂Bunicuțul ˃˃ meu”.

În 1960 a fost hirotonit preot și a slujit într-una din bisericile cartierului Pireu, din Atena. Părintele Vitalis s-a confruntat, încă din copilărie, cu diverse probleme de sănătate. În 1965 medicii i-au recomandat să se mute într-o zonă lipsită de poluare. A fost numit preot în biserica din comuna Kamariza, situată lângă orașul Lavrio, care primise hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena. În 1896, Sfântul Nectarie Taumaturgul sosise în această comună pentru a-l diaconi pe Mihail Kapetanakis, fostul său elev de la Seminarul Teologic Rizarion. La puțină vreme după mutarea părintelui Vitalis în Kamariza, Sfântul Nectarie i s-a arătat, de mai multe ori, în vis și i-a mărturisit faptul că vizitase, în timpul vieții pământești, și îi plăcuse atât de mult acest ținut încât și-ar fi dorit să viețuiască aici, pentru totdeauna. L-a rugat să înalțe, ca semn de cinstire, un paraclis care să-i poarte numele. Părintele Vitalis a făcut ascultare: a construit mai întâi un paraclis, în cel mai frumos loc din sat, iar mai târziu a ridicat o biserică închinată Sfântului Nectarie din Eghina, pentru a le oferi un loc încăpător de adunare nenumăraților creștini care începuseră să îl viziteze pentru povățuire duhovnicească.

„Te vei face bine, copilul meu, se va petrece minunea și se va afla în lumea întreagă!”

În anul 1980, după ce s-au scurs zilele Nașterii Domnului, părintele Vitalis s-a simțit foarte slăbit. Mergând la doctor, după examenul medical, acesta l-a întrebat: „Nu ați observat că din piept, atunci când tușiți, vă curge sânge și puroi?” „Ba da, a răspuns părintele, dar am crezut că este din cauza multelor metanii făcute și a oboselii”. În urma investigațiilor ulterioare, medicii l-au informat că are cancer la plămâni și că mai avea de trăit două luni și jumătate. Părintele povestea, mai târziu: „Ba unul mai hazliu mi-a spus: ˂˂Părințele... aliluia... aliluia ˃˃. Gândului neliniștitor că sfârșitul îi este foarte aproape i se adăuga grija că moartea s-ar putea să zădărnicească lucrările la biserica închinată Sfântului Nectarie, la care părintele Vitalis lucra din răsputeri. De la o zi la alta starea i se înrăutățea: accesele de tuse erau din ce în ce mai dese, fiind însoțite de expectorații cu sânge, durerile din piept nu-i dădeau pace. Singura sa nădejde rămăsese Sfântul Nectarie. S-a dus dinaintea icoanei sfântului și s-a rugat cu osârdie. La sfârșit l-a întrebat: „Ce se va întâmpla cu mine, Sfinte Nectarie? Eu muncesc întruna ca să îți ridic această biserică... Atât de mulți se vindecă în jurul meu... Nu ai putere să Îi spui Mântuitorului Hristos să mă mai lase? De ce mi-ai spus în vis să îți ridic biserică, de vreme ce nu o pot termina? Dar, în sfârșit, lasă să mor, nu mai contează”. Înainte de a pleca de la icoană, părintele Vitalis l-a rugat pe Sfântul Nectarie: „Lasă-mă măcar să termin biserica, să slujesc doar o Sfântă Liturghie și după aceea pot să mor liniștit!”

Neștiind care vor fi judecățile Domnului, părintele Vitalis a început să-și pregătească propria înmormântare: și-a cumpărat sicriul și locul de veci. În această vreme, enoriașii și frații părintelui se rugau, cu multe lacrimi, pentru ca Dumnezeu să îl izbăvească de moarte. Starea sa devenise atât de gravă încât nu a fost primit, pentru internare, la Spitalul Central. Revenind acasă, durerile s-au întețit atât de mult, încât părintele abia mai putea să coboare când și când la biserică, să se roage.

Dar Sfântul Nectarie nu l-a lăsat să piară pe ucenicul său. Iată ce s-a petrecut: „Într-o zi,-povestește părintele Vitalis- pe când mă aflam în Sfântul Altar și citeam canonul de rugăciuni, am auzit că a intrat cineva în biserică. L-am trimis pe paracliser să vadă cine este și i-am spus că dacă nu este nimic important, să spună că nu sunt acolo, că lipsesc. Mă simțeam foarte obosit. De curiozitate, am dat și eu la o parte perdeaua sfintelor uși și m-am uitat. Era un călugăr în vârstă, mic de statură, cu o rasă ponosită și cu un fes călugăresc pe cap. A venit imediat paracliserul înapoi și mi-a spus: ˂˂Părinte, călugărul acesta care a intrat acum în biserică seamănă foarte mult cu Sfântul Nectarie, pe care îl avem în icoană ˃˃. Eu, crezând că vrea în acest fel să mă încurajeze, am spus: ˂˂Îți mulțumesc, domnule Sofian, că vrei să mă încurajezi și că te porți cu mine ca și un părinte, dar acum sunt foarte obosit ˃˃. Călugărul cel străin a aprins lumânări și s-a rugat înaintea icoanelor Mântuitorului, a Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Botezătorul. Ceea ce era frapant pentru privitori era faptul că nu se rugase și în fața icoanei Sfântului Nectarie. Monahul l-a întrebat pe paracliser dacă este prezent, acolo, în biserică, duhovnicul. Acesta i-a răspuns: „Nu este, este acasă, bolnav, are gripă. Aveți nevoie să chemăm cumva pe preotul cel tânăr al parohiei?” „Nu, a răspuns călugărul”. Apoi i-a urat: „Paștele cu bucurie!” Întâmplarea s-a petrecut în apropierea Sfintelor Paști din anul 1980. S-a nimerit ca în acele momente să fie în biserică și pictorița Elena Kitraki, împreună cu o ucenică de-a ei. Elena a venit tot o fugă la părintele Vitalis și i-a spus: „Părinte, e adevărat, chiar Sfântul Nectarie a fost în biserică și a plecat”. Emoționat, părintele Vitalis le-a rugat pe Elena și ucenica ei: „Fugiți repede și chemați-l înapoi!” În acest timp, părintele se ruga în fața icoanei Mântuitorului: „Doamne, fie fă-mă sănătos, fie ia-mă mai repede, că nu mai rezist!” Nu după multă vreme, cele două femei s-au întors cu vestea: „A venit, părinte, este aici!”

Părintele Vitalis s-a deplasat cu greu spre mijlocul bisericii și l-a zărit pe călugărul necunoscut. Părintele s-a aplecat să-i sărute mâna, dar monahul nu l-a lăsat. I-a sărutat el mâna părintelui. După ce l-a privit câteva clipe, părintele Vitalis i-a mărturisit: „Părinte, paracliserul v-a spus că sunt bolnav de gripă. Nu a spus adevărul. De fapt, sunt bolnav de cancer. De aceea, vă rog să mă însemnați cu semnul Sfintei Cruci”. Apoi i-a destăinuit gândul ascuns, care pusese stăpânire peste întreaga sa ființă: „Fața sfinției voastre seamănă cu cea a Sfântului Nectarie din icoană”. Monahul a zâmbit, dar nu i-a răspus nimic. Atunci părintele l-a prins de mâini și i-a spus, imperios: „Nu te mai las să pleci până când nu-mi spui... Mă voi face bine sau nu? Nu te las să pleci! Însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci!” Părintele le va povesti, peste ani, ucenicilor: „Atunci am văzut că din ochii săi curgeau lacrimi. Mi-a spus ceva, dar nu am înțeles ce. Apoi m-a îmbrățișat cu adevărat. În acea clipă m-am entuziasmat și am încercat să-l îmbrățișez și eu. Și în timp ce la început gândeam că este imaterial, am simțit că era trupesc și i-am atins pentru o clipă brațele și fruntea. Deodată însă, am simțit că îmbrățișez în gol, deși continuam să-l văd în fața mea. Mi-am dat seama în cele din urmă ce se întâmpla. Era o minune. Femeile desigur că se pierduseră cu totul. Și eu la fel”. Apoi părintele Vitalis l-a invitat pe monahul cel străin în muzeul bisericii, să îi arate odoarele. Părintele Vitalis povestește, mai departe: „Am coborât spre muzeu și și-a scos din buzunar o pereche de ochelari, aidoma cu cei pe care îi purtase în viață și pe care maicile de la Mănăstirea Sfînta Treime ni-i dăduseră nouă în amintirea sfântului și pe care îi aveam expuși în muzeu. Ciudate lucruri. A început îndată să se închine la sfintele moaște ale diferiților sfinți, pe care le aveam expuse, dar nu și la părticelele din moaștele sale. Noi ne priveam unul pe altul uimiți, neștiind ce să mai spunem. M-am apropiat din nou de el și l-am întrebat: ˂˂Părinte, unde locuiești? ˃˃ Mi-a arătat în sus, spre tavan, adică spre biserica de deasupra și mi-a spus: ˂˂Casa mea încă nu e terminată și sunt supărat ˃˃... Se referea la biserica care se construia în cinstea sa”. Părintele Vitalis, cu sufletul suspendat între viață și moarte, între deznădejde și speranță, l-a întrebat, cu ultimele sale puteri, pe protectorul său: „Spune-mi, voi muri sau voi trăi?” „Este doar o încercare, copilul meu”, i-a răspuns Sfântul Nectarie. Părintele Vitalis povestește mai departe: „Am văzut că voia să plece. I-am spus din nou: ˂˂Te rog, te implor, spune-mi, mă voi face bine, ca să știu ce să fac? ˃˃ Se duse la icoana Mântuitorului. L-am strigat din nou: ˂˂Părinte, spune-mi!˃˃ Mi-a răspuns: ˂˂O, copilul meu, Nectarie, nu te mai supăra atât. Este doar o încercare. Te vei face bine și se va auzi aceasta în toată lumea! ˃˃  Apoi, deși ușa era deschisă, a dispărut din fața noastră.”

Vindecarea părintelui Nectarie Vitalis nu s-a petrecut, însă,  pe dată. Durerile înfricoșătoare au continuat vreme de două luni. Pe data de 2 iulie 1980, părintele era programat pentru operație la Spitalul Sfântul Sava. Înainte de a porni spre spital, părintele s-a rugat în biserică, în fața icoanei Sfântului Nectarie: „Sfinte Nectarie, de ce oare nu ai apucat să mă salvezi, iată, acum plec, mă duc să mă operez, te rog să te găsești lângă mine. Vreau să mă întorc, să continuu lucrarea pe care am început-o. Nu în sicriu, sfinte al meu, ci pe picioarele mele aș vrea să mă întorc. Și de mă voi întoarce sănătos, voi cerși, de va fi nevoie, ca să îți fac o icoană de argint”.

Văzând în ce stare deplorabilă, fizică și psihică, se găsea părintele Vitalis, doctorii și asistentele au spus: „Noi nu punem mâna să-l tăiem pe părintele acesta!” În spital sosise un medic străin, un reputat specialist, care și-a asumat, în cele din urmă, să-l opereze pe părintele, spunându-le celorlalți: „Lăsați-mă să îl operez eu și dacă e să moară în mâinile noastre, ce să facem, doar nu e prima dată când moare un pacient pe masa de operație...” Înainte de a pătrunde în somnul profund, indus de anestezie, părintele Nectarie Vitalis a înălțat spre ceruri o ultimă rugăciune: „Sfinte Nectarie, vino repede, cuțitele sunt pregătite să mă taie! Te rog aleargă repede! Și când vei veni, să nu vii singur. Ia împreună cu tine și sufletul mamei mele și adu-l lângă copilul ei, ca să îngenuncheze în fața ta și să te roage să îl salvezi!”

În acele momente, încărcate de dramatism, ajutorul Sfântului Nectarie nu s-a lăsat  așteptat. Părintele Vitalis le destăinuia, peste ani, credincioșilor care îl vizitau, animați de dorința fierbinte de a auzi chiar din gura sa minunea: „Îndată am simțit o mână moale care mă mângâia. ˂˂Mamă!, am strigat. Ai venit îndată, îți mulțumesc... Această mângâiere mi-o aduc aminte de când eram copil mic ˃˃... Îți mulțumesc, dulcea mea mamă...” Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-au auzit și cei prezenți. Apoi am auzit îndată o voce groasă, bărbătească, care-mi spunea: ˂˂Copilul meu, nu sunt mama ta. Eu sunt Sfântul Nectarie și m-am coborât acum de la Tronul lui Dumnezeu, ca să îți aduc un mesaj de la Mântuitorul Hristos și anume că nu îi vom lăsa să te opereze. Te vei face bine, copilul meu, se va petrece minunea și se va afla în lumea întreagă!˃˃”. După câteva ore, părintele s-a trezit într-un salon, nu într-o rezervă specială, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, dacă ar fi fost operat. Și-a privit pieptul, încercând să vadă urmele operației, dar nu a reușit să descopere niciun semn. Cei prezenți în salon îl priveau plini de o curiozitate mută. În cele din urmă, un medic i-a lămurit părintelui ce se petrecuse, în timp ce el zăcea adormit: „Nu te neliniști! Sfântul Nectarie nu ne-a lăsat să te operăm! Mai înainte de a te opera, a venit profesorul acela din străinătate și te-a mai consultat o dată, cu atenție. Ți-a introdus pe căile respiratorii un instrument special de investigare și a constatat că tumorile canceroase pe care le aveai și care apăreau pe radiografie, între timp au dispărut; s-au eliminat încet, încet prin expectorație și printr-un lichid negru care a apărut în excremente. Nu mai ai nevoie, deci, de operație. Nu mai ai cancer. Să te rogi, deci, de aici înainte și pentru noi, toți cei de aici”.

Vestea vindecării minunate s-a răspândit cu repeziciune. De bucurie, sătenii din parohia părintelui Vitalis au tras clopotele ca la un mare praznic. Din acel moment, părintele Nectarie a devenit, pentru miile de credincioși care l-au cercetat, dovada vie, palpabilă că sfinții rămân aproape sufletelor care nădăjduiesc, nedezmințit, în purtarea lor de grijă. (Diac. Nicușor Morlova, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumenița, pp. 79-91)

„A fost copilul meu. Vă rog, trimiteți-l înapoi, pentru că are de lucru jos, pe pământ!”

În 2014, părintele Nectarie Vitalis avea să trăiască o minune și mai impresionantă decât aceea pe care am redat-o, pe scurt, mai sus: Sfântul Nectarie l-a întors din moarte la viață. Iată cum își descria experiența post-mortem - prin care trecuse în Săptămâna Mare -, în fața protoprezbiterului Emanuil Iannoulis, care sosise cu un grup de pelerini, să asculte minunea chiar din gura părintelui Vitalis și să primească binecuvântarea sa: „Era Sfânta și Marea Vineri. Am ieșit afară. Am luat epitaful și am ieșit cu toții din biserică. De o parte îl ținea comandantul Poliției, iar de cealaltă, primarul satului. Când am ajuns la treptele care urcă aici (la biserică), am căzut pe jos. Era foarte multă lume. Mă întorc și le spun oamenilor: ˂˂Mor! Iertați-mă! Să aveți binecuvântarea mea!˃˃” Știrea că părintele Nectarie Vitalis a trecut la cele veșnice s-a răspândit ca focul. A venit la fața locului un medic. După ce i-a luat pulsul, acesta a confirmat decesul: „A murit părintele nostru!” Un creștin a ripostat: „Termină. Măi, cum adică a murit? Băgăm frica în oameni, aici! Îi întristăm”. Medicul a încercat să îi ia părintelui sânge cu o seringă, dar în loc de sânge a ieșit apă: „Într-adevăr, a murit!”, a declarat medicul. Echipajul sosit cu salvarea i-a întrebat pe enoriași: „De ce ne-ați chemat? Acum trebuie să-l ducem la morgă să-i facem autopsia, să vedem de ce a murit”. În timp ce credincioșii adunați la biserică jeleau moartea părintelui lor duhovnicesc, care tocmai îi părăsise, cineva a decis: „Atunci să-l luăm să-i facem autopsia, apoi să-l punem în sicriu, preoții să-l îmbrace și să-l ducă în biserică, să se poată închina lumea. Sunt mii de oameni care îl iubesc pe părintele Nectarie și nu vor apuca să-și ia rămas bun până mâine, când urmează să-l îngroape”.

Părintele Nectarie Vitalis povestește protoprezbiterului Emanuil Iannoulis și grupului său de enoriași ceea ce a urmat. În timp ce descria impresionantele experiențe post-mortem, pe care le trăise, părintele și întărea confesiunea prin câteva gesturi grăitoare, pe care le voi reda între paranteze pătrate: „Într-adevăr, m-au adus aici, în cameră, iar sufletul meu a început să se înalțe. Trupul era jos, iar sufletul se înălța. La un moment dat, am auzit un glas: ˂˂Nectarie, cunoști sufletul care se înalță acum de jos, de la lume, aici sus? Uite, este aici! ˃˃ O altă voce a răspuns: ˂˂A fost copilul meu. Mă iubește mult. Vă rog, trimiteți-l înapoi, pentru că are de lucru jos, pe pământ! ˃˃ ˂˂Atunci să meargă jos! ˃˃ - și Hristos a făcut un semn [Gheronda ne-a făcut un semn lent cu mâna].„Când Sfântul Nectarie spunea aceasta, așa cum Hristos este aici [Gheronda arată către o icoană a lui Hristos atârnată pe perete, deasupra capului său], tot așa Îl vedeam și acolo, dar chipul Lui strălucea ca soarele. Atunci am zis: ˂˂Mamă, tată, frați, vin și eu Sus! Așteptați-mă! ˃˃ Am cinci frați Sus. ˂˂Mamă, mă mai cunoști? Sunt copilul tău! Sunt Vasilakis! Sunt pruncul pe care l-ai alăptat la pieptul tău! Acum sunt jos, cu Hristos și cu Sfântul Nectarie. Spune-le fraților mei că vin să ne îmbrățișăm ˃˃ [În timp ce povestea cele văzute în lumea de apoi, părintele plângea, iar vocea îi era strangulată]. Așa a făcut Hristos semn cu mâna [Gheronda și-a ridicat mâna și a făcut o mișcare circular, lăsând-o încet-încet să coboare], și așa, încetișor, am coborât, am coborât, am coborât… Nu v-am spus că, atunci când sufletul iese, simți o tulburare, oh, oh… [Părintele și-a lovit pieptul cu mâinile în dreptul inimii]. Apoi, pe când încă eram mort, după ce am coborât, iarăși am simțit acea tulburare, când a intrat sufletul în trup. Mi-am deschis ochii. Unde mă aflu? Sunt acasă? Mi-am întins mâna și am pipăit icoana Sfântului Nectarie. Era de parcă m-ar fi întâmpinat Sfântul Nectarie, ˂˂Bunicuțul ˃˃ meu. M-au dus cu sicriul să mă pună în biserică. Mi-am deschis ochii. Îndată vestea s-a răspândit. Au început telefoanele de pe la episcopi. Din ziua aceea a început lumea să vină, așa cum ați venit și voi acum. Autocare, lume multă, luni de-a rândul... Vreme de două zile nu am avut sânge în vene. Medicii au spus: ˂˂Să-l ducem la spital, să-i facem transfuzie și să-i dăm sânge! ˃˃ ˂˂Nu, au zis alții, știința nu are nicio legătură cu învierea părintelui! Asta este o minune de sus [în acest punct al discuției, părintele Vitalis a arătat cu mâna spre cer]! Cine l-a înviat o să-i dea și sânge! ˃˃ Au trecut trei luni până să-mi revină sănătatea și sângele. Înțelegeți?”

De fiecare dată când își povestea experințele extraordinare prin care trecuse, părintele nu uita să se smerească pe sine și să accentueze că, în viața duhovnicească, esențial este să fii și să te păstrezi în comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos: „Vreau să vă spun un lucru principal! Nu vă mai bateți capul cu gândul cel rău. Cine a mers în cer și s-a întors? Eu am fost! Eu am văzut! Eu mi-am plâns de milă, pentru că totul este iubirea lui Dumnezeu, iar eu nu sunt un sfânt! Iubirea pentru lume e legată de preoția mea, iar preoția mea este Hristos. Iubirea pe care oamenii mi-o arată este pentru Hristos, nu e pentru mine. Și mai vreau să vă spun că Domnul Dumnezeu este viu și că Sus este altă viață. Acolo este Sfântul Nectarie!” (Protoprezviter Emanuil Iannoulis, Am vorbit cu Sfântul Nectarie. Mărturii autentice, Editura Sfântul Nectarie, 2018, pp. 168-173, traducere din limba greacă de Ierom. Agapie Corbu)

Părintele Nectarie Vitalis a trecut din timp în veșnicie, pe data de 8 Februarie 2018. L-au petrecut, în rugăciune, sute, poate mii de credincioși care l-au cunoscut direct sau care au aflat de viața sa atât de neobișnuită, dar atât de edificatoare pentru vremurile noastre.

Ciprian Voicilă

SURSĂ: http://ciprianvoicila.blogspot.com/2021/11/parintele-nectarie-vitalis-copilul.html

Sus